Întunericul a dominat mult timp gândirea ta. Îi cunoșteai strigătele și șoaptele cu care te-a târât prin lumi imaginare în care găseai un singur tărâm: acela pe care luptele dintre zmei și cel bun se încheiau mereu cu victoria zmeilor. Elucidarea misterului din spatele pierderii părea imposibilă, iar invincibilitatea zmeilor te atrăgea cu o forță uriașă spre ei, lăsându-ți voința de a face bine răpusă și pierdută printre secundele care se scurgeau într-o clepsidră invizibilă cu repeziciunea ultimelor clipe, clipe apocaliptice. Întunericul... Îi cunoșteai pașii, îi vedeai ramificațiile pierdute în tine și regăsite ulterior în căutarea timpului ucis.

Printre strategiile sale, regăseai negarea și evadarea ca soluții pentru supraviețuire într-o societate cu ierarhii blocate pentru un timp asemenea ierarhiilor din lumea indiană, o lume acaparată de puteri demonice. Castele se perpetuau fără rușine în perimetrul imaginat al societății regândite, interiorizate și expulzate ulterior în gânduri fugare, tot mai întunecate. (Această dedublare nu reprezintă decât un procedeu stilistic, te asigur!) Negarea nevoii de securitate pe mai multe planuri era la ordinea zilei. Târâș, sufletul răsufla printre dialoguri imaginare în care se pierdea pe sine în regăsirea celuilalt. Alteritatea părea mai importantă decât propriul ego alterat, diminuat sau, paradoxal, exacerbat în devenirea străină. Nașterea sinelui pe buza prăpastiei se realiza într-un cumul de negații existențiale, proprii sau apropriate în fața unui vid căscat spre sinele bolnav deja din cauza infiltrațiilor demonice. Apoi, evadarea părea soluția optimă pentru răzbaterea prin societatea distorsionată în conștiința cu remușcări cotidiene. Nimic mai fals decât acele evadări în lumea întunericului perpetuat în conștiința cu propensiune spre moarte, nimic mai dureros decât trezirea din inima morții nu era în timpul perindării prin lumea ocultă, în a cărei vrajă sufletul risca să se piardă pentru totdeauna!

Pașii spre eliberare au început să se audă timid, dar sigur în mintea care a început să-și retrăiască izbăvirea din tumultul trăirilor compensatorii. Erau pașii confruntărilor apărute în urma negării și evadării. Confruntarea nevoii de securitate a readus gândirea în parametrii (aproape) optimi, sublimată fiind doar mântuirea din brațele infernului.